Pierdut de tot, de multe ori mi s-a reproșat că sunt. De prea multe ori, chiar. Și nu m-am regăsit, doar pentru că era un fake. Am voie să nu scriu "fals"!? E blogul meu Doar eu am fost acolo. Restul doar pare, adică este o aparență. Nu cred că am pierdut ceva doar pentru că nu am putut să fiu altfel. Mi-e ciudă, poate, fiindcă nici măcar o singură dată nu m-au putut lăsa pe mine, să pierd. Sau, fiecare din ele, a crezut altceva. Pe cât de copil am fost la vârsta primei iubiri, iată-mă azi, cel puțin tot pe atât de vinovat.
Mă-ntrebă, totuși, timpul, dacă a meritat. Iar o dată cu replica, îmi vin în minte strigătele fericite ale vârstelor, pasiunea muzicii, clepsidra atingerii. Așa că, și dacă nu se vrea evident, răspunsul se traduce simplu, prin ignoranță.
Ființa ca o virtute. Femeia ca un destin. Iar trupul ei, amprentă sufletului meu. Purtându-mi dorința de la creștet spre barbă, pe umărul stâng. Apoi citind din vârful degetelor mele, setea. Și, alunecând într-un desen cursiv de instrument cu corzi, doar noaptea își mai strigă atât de violent, sfârșitul. Arcuș pe patru rânduri de basm sau de ispită.
Ascultă cuminte, din toamna fără cuvinte, tonul încă parcă totuși, destul de cald. Gândește că minte amintirea că trece. E totul acum sau nimic niciodată. Să plece, definitiv, din viața mea, din viața noastră, cei care știm iubi, iluzia părerii că bătrânețea ne îmbătrânește! Și nu e poveste. Prea bine știm că sufletul dă vârsta pe care o purtăm și deci întinerit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu