PĂZEȘTE TU

Ucide, copile, de unde nimeni nu s-a întâmplat a se întoarce, durerea sau chinul care astăzi mă fac să scriu. Mi-e gândul acela de ură, de ciudă, dar crede-mă, totuși, nimic nu pot face. Și dacă aș plânge, sau oricât mă rog să îmi fie mai bine, inima mea umple și sufletul de sânge. Fiindcă nu trece, nu e dat a se stinge în minte momentul... de unde lumea s-a rupt, când universul ninge cu un fel de cenușă dar albă și udă. În oase ajunge strigătul cerșetor de milă și îndurare. Un soi de condamnare, fără cameră de aer, la capăt de patimă, sub un bec de sfidare. Iar dacă încă nu sunt orb și ochiul mi se adaptează, creierul parcă filează, îmbibat de lacrimi sărate și vechi. De ce nu e dor? Cine s-a născut atunci, astăzi serbează majoratul. Și doar nu ieri, atât de recent, aș fi putut și eu serba, doidoi ani de când am devenit tată. Dar, "lasă măi", cum spune sora ta, prințesa mea de 20 de ani, nimic pe lumea asta nu se petrece doar întâmplător. Adică, faptul c-ai plecat, prea repede, prea devreme, oh, Doamne, Lazăr, prea dureros ai plecat, poate pentru că nimic mai bun nu s-a putut la acel timp, acea vreme! Pios, păgân totodată, te voi păstra în mine, nu doar amintire ci parte din ce-am putut vreodată să fiu și am fost cât tu ai fost viu!!!