Iar noapte

Privire în gene. Lumină din voce. Cineva aproape. Dar timpul s-a învechit și tace. Iar acum, de nicăieri și parcă pângărit în propria lacrimă, mestecă o glumă proastă în mine. Aș vrea să-l aștept să înghită. Apoi realizez ca o coincidență, că efectiv n-o să poată. Și râd în eu, practic vinovat în sine, chiar dacă împăcat în gând. Aparent o teamă mă bâlbâie în pornirea de a fi explicit. Și demonul chel din lăuntrul ființei doar geme smerit la indexul tău diafan. Ai înțeles, n-ai înțeles, ai fi tăcut dar n-ai tăcut. Sau strig, sau mut, oricât de orb, dar simt. Nu în mod obligatoriu, oarecum vinovat, doar astăzi și-atât...