Nimic, niciodată nu va fi mai frumos!

Eram încă un copil chiar dacă ridicam deja pretenţii de îndrăgostit. Dar nici măcar nu era pentru prima dată. Ea nu era nici blondă pe atunci, nici ochii ei nu erau nici verzi, nici albaştri. Ţin minte că am tras nişte sfori ca să o pot întâlni. Am dansat împreună, cu spectatori, în aplauze. Gestul m-a cotropit şi a fost, ani de zile după aceea, ca o cvasi-stăpânire, o subjugare interioară. Apoi am realizat că nu îmi mai putea determina vreo motivaţie de acest fel, nici o vedetă, oricât de mare sau de mică ar fi ea. A intervenit însă altceva, poate gravul meu egoism şi de fiecare dată am făcut din fata iubită o personalitate care avea să îmi marcheze fiecare emoţie a istoriei mele. Până de curând, când, încercând aproape stângaci, cronologia, pentru o secvenţă m-am încurcat. Atunci am realizat că defapt nu are sens, că nu contează decât finalitatea, iar parcursul în sine reprezintă de fapt un şir, o succesiune în desfăşurare, de clipe consumate toate pentru un acelaşi scop dar în acelaşi timp, fiecare reprezentând scopul în sine, al întregii desfăşurări anterioare. Iar ceea ce contează la timpul prezent este ultima secvenţă aflată în desfăşurare, permanent alta, mereu în desfăşurare!