Sentinţa luminii

Capătul amăgirii s-a oglindit frivol în spatele realităţii mele. Sunt despuiat de vremuri şi de scop. Iar acesta din urmă e unul bolnav. Singura măsură, totuşi, de care sunt în stare, e la marginea oripilată de vârstă, a curajului tern de a desface în fascicule miniatura dorinţei de mine. Mi-e greu să cred dar sigur aş accepta imediat, un dezastru asupra a tot ce îmi e dat să-mi fie împotrivă. Iubesc colosul şi mă fascinează frumosul. Impresionat până la lacrimi de expresie. Dar până la urmă considerat o brută fiindcă pur şi simplu vreau să ştiu motivul părăsirii, pentru că devin agasant doar dorindu-mi să aflu. Dar greşeala e înainte de toate acestea, în implicare. Iată o stare de fapt despre care ştiu dar nu îmi propun neapărat să o schimb. Poate şi pentru că e teama de a nu fi în stare.