Revelaţie

Mă amăgeam că nu contează, poate. Apoi am încercat să vreau să înţeleg. Şi, în cele din urmă, mult mai târziu totuşi, am găsit sentimentul acceptării. Sunt indezirabil. Nu sinelui, nu mie însumi şi, probabil, nu în general. Dar ei! Fără să se identifice, fără nevoia de a se cuantifica vreun motiv, aici cântăresc doar consecinţe. Ca o problemă de algebră sau strategie la masa de şah. Şi m-am trezit în creierii nopţii. Aproape degeaba. Recunosc însă simptomele acestei stări. S-a întâmplat să vizualizez asemănarea. Şi n-am cuvinte potrivite să descriu. Nu pentru această formă de cod. E, pur şi nu tocmai simplu, aşa cum simte fiecare. Un aspect mărunt m-a făcut să mă intâmplu pe un tărâm unde acum nu vreau să fi fost. Se evaporă-ncet splendoarea auto-plenitudinii. Comunicare surprinsă, ea însăşi, de vagul argument al explicitării. Pentru că nu corespund. E foarte limpede. Nimic altceva nu trebuie şi nu poate să mai aibă vreo relevanţă. Adică ea vrea altceva şi tot astfel şi eu. Dar sunt mult mai puţin pretenţios. Ar fi fost greu să apreciez în acest mod, dacă nu reuşeam să definesc triger-ul. O.K. mi-am spus, ceva există. Fizic am perceput repede totul din amintire. Am renunţat la acest puţin şi nu a mai mers. O istorie întreagă clădită pe un model în miezul căruia se află refuzul de achiesare la propria cronologie. Tot în acelaşi fel, eu am devenit antimodelul pentru ea. Acum, probabil, voi reuşi să renunţ. Iar asta nu va fi doar o imitaţie. Dar încă nu cred! Pentru că, în primul rând nu există, nu în posesia mea, altceva decât gândul de ea. Şi deci nu pot respinge ceea ce nu mă atinge. Iar ca să renunţ la gând, ar însemna să nu fiu eu, să pierd răbdarea, să nu mai fiu perseverent şi până la urmă, să nu fiu eu!