Scrisoarea fugarei

Frustrarea elocinţei, ca o vinovăţie greu de asumat, se ostoieşte frenetic în greabănul năduşit al argumentului. Refuzându-se pe sine, fiica moartei devine ea însăşi moarte ambulantă. Şi n-ar fi trebuit să pot să văd, sau să ştiu că aşa se întâmplă. Doar pur şi simplu firesc. Îmi scrie despre ceea ce nu mai contează. Vorbeşte despre ce ar vrea să aibă. Gândeşte haotic într-un limbaj comsumtiv. Se agaţă histrionic de ceea ce nu aş putea să îi mai ofer vreodată. Şi plânge spasmodic de propria milă. Ciumpalacul? Retard la un individ complexat de ceea ce imită prost, dintr-o plămadă fără subsrtanţă! Nimic în loc de tot ce-ar mai fi putut să fie. Sulemenite, zilele ei trec în aşteptarea parcă, a nebuniei ereditare, la vârsta surpriză din frageda împăcare.