Toamna de păduche

Mă dor în creier şoaptele cretine ale picăturilor bătrâne, plictisite parcă, în sine, de ploaie. Şi oasele descarnate ale limbii, mă dor. Cuvintele au rămas fără coloană vertebrală. Fraza carnală a plăcerii articulează în sfârşit, o licenţă gurmandă. Din anotimpul anost al gestului de a scrie, se descifrează cu greu simbolul copilului prost, încă. Mă cramponez samavolnic de ideea că ceea ce nu mă poate face pe mine, îmi este dat să fac, măcar din nevoie. Sărut pământul desfrânat al florilor din ghivece. Mi-e lene să îmi aduc aminte de palmele de soare şi ispită ale verii prea repede trecută. Trenează în ochi atitudinea  nostalgică de verde crud şi de vacanţă. Mă alint cu sindromul de victimă a destinului. Natura are, totuşi, farmec, ritm şi fenomenele ei se repetă ciclic. Eu voi rămâne setat la clipa de prezent, doar că voi deturna câteva coordonate spre noţiunea de satisfacţie.