Din părul tău am învăţat să culeg vise. Am aşteptat să vrei şi am răbdat să nu. Dar am clacat în patimă. Mândria, orgoliul deşănţat, s-au mocirlit de mâna mea. Sunt victimă a mizeriei în care se sparg urmările istoriei prea recente, în sine. Te aştept lângă cel care sunt şi mă bucur cu entuziasm la fiecare semn de la tine. Din afară îmi pare că eşti o pacoste, din interior te percep ca pe zâna de la care am plecat aproape mâncând pământul. Sunt stările pe care le-ai anticipat. Dar eu nu mai pot fi sigur că sunt persoana pe care ai lăsat-o să se depărteze de tine. Sufletul meu de vioară, cum învăţasem să-mi placă, s-a spart. Totuşi în părţi destul de mari, astfel încât să pot spera că am putea reface întregul, hidos dintr-o perspectivă mucalită. Romantic până la modul boem, din unghiul de vedere al celui care purta odată, barbă şi plete. Şi, doamna mea, te voi topi în săruturi, te voi strivi în sincere îmbrăţişări. Pentru că dorul de tine, de fiecare clipă lângă tine, mă aduce în stare de brută! Dar lasă...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu