ACASĂ

Singur de această dată, răsăritul ascuns într-o nebulozitate matinală, răsfiră pornirea de trezire între degete capricioase de primăvară. Oarecum încă uşor crispat de planuri dejucate precoce, alimentez totuşi speranţa că am soluţie şi de această dată, însă mai trebuie să mă înarmez cu un pic de răbdare. Doar gestul, intenţia perpetuată a lipsei de complianţă, îmi frustrează minimal însă, cotidianul. Şi, din păcate spun, m-am obişnuit. Nu am aşteptat nimic, nu a fost nici o condiţie. Era destul de anticipativă situaţia. Nu voi recunoaşte aici că am acceptat, deşi asta a fost la modul tacit. Previzibil a devenit comportamentul reactiv la atitudinea mea. Nu că aş încerca să îmi pun cenuşă în cap, dar, evident se manifestă un trend majoritar, acaparator, generat în consonanţă cu marea mea putere de înţelegere! Şi când eram pe val, tot în mine am ţinut. Ba, mai mult decât atât, am greşit şi atunci, privind spre înapoi cu perspectiva alinierii la mulţime. Dar adaptarea nu se face prin propagarea unei culturi de masă, ci pur şi simplu prin aplatizare la nivelul ei. Nu cred, nu ştiu în ce măsură voi reuşi aceasta dar, voi ţine cont pe viitor şi de acest considerent, până la urmă social. Nu încercând să înveţi pe cei care nu au intenţia de a învăţa, te faci înţeles, ci crescând în ochii lor, măcar prin reducerea distanţei dintre tine şi ei. Dacă este necesar!!!