Prin tot chipul dat să văd, la marginea supremă a ființei umane, cuvântul se agață lipsit parcă de umbră, în plin deziderat mut. Şi ascult această linişte superbă ca dintr-un adânc fără tine, iluzie a simţirii. Adorm cu obrazul strivit de umărul cald al iubitei. Iar dacă noaptea încă nu s-a oprit să plângă e numai pentru că lacrimile îi sunt înghețate în cer, iarna aceasta.
sâmbătă, 9 ianuarie 2016
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu