Nu îmi mai pasă că devin eu singur străin de mine. Şi mă aplec din suflet peste sentimentul dăruirii de sine. Dar tot nu îmi iese. Puţin chiar doare. Nu asta contează, totuși. Timp care trece. Nu pot nici măcar găsi o simplă justificare. Aveam, despre mine, impresia că sunt permanent pregătit cu una. Şi pe urmă, un strop de paranoia lipicios pe dorința de comunicare. Chiar nu cred că trebuia sugerat. Nu încerc să victimizez, sper. Am pierdut deja titlul şi genericul unui program promis. Probabil înseamnă că îmi revin. Dar nu voi recunoaște. Atât timp cât sunt cu mintea la un singur cuvânt, legat de un singur om, mi-e teamă să vreau să fiu înțeles. Şi dacă se va fi dovedit că nu am greșit decât prin analogie, tot va exista în mine o parte deplin împlinită, visul. Repet asta, nu greșesc prin ceea ce simt!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu