Din gândul de ieri n-a rămas mai nimic. Ştiu doar că am vrut şi că încă mai vreau. Atât de frumos şi parcă prea mult. Bine că ştiu dar, încă nu cred că mai am în cuvânt un sens nepătruns. Este curat aşa cum o simt. Adierea de vânt şi zvonul trecut al ploii că sunt. Mi-e greu să ascult trecerea rece în limba creştină a primăverii tale, când plâng. Şi genele ude, ale prunilor floare, se coboară pe timpul liniştii nopţii. În aleea bătrână stau stropi de petale. Ascultă povestea inimii care, nu uită, nu minte, doar doare. Şi vin la tine iar, să-ţi spun cât sunt de cuminte, cât sunt de nebun. Dincolo de această ruptă tăcere, în rând se aşterne prin clipă şi, cere clemenţa de-a fi lângă tine, aproape, scrisul, cu toate silabele sparte ale acestei distanţe. Şi dacă citeşti cu voce tare-nceputul, încă de la titlu vei putea înţelege că toate acestea pot fi despre tine.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu