Patrie și haiducie

Nu mult. Nici adânc de sărac. Nu mă plâng. Sunt fericit. Dar parcă nu e de ajuns. Frumos, un gând, mă seacă din pasul crispat până în lacrima strivită de pumnul cu ură aruncat peste timpul rănit de o stupid de superficială banalitate. Și vânt și plete și vise despletite. Dar vocea, caldă, liniștită, așa cum toate se așează într-o plictisitor de ordonată adorație. Alături de timpul nostru, un acord ca o șoaptă, desprins dintr-o înțelepciune îngerească, exact măsura care a lipsit atunci și oricând altcândva ar mai putea sau ar mai fi putut să fie, în zadar. Iertare!