MAJORAT

Sfărâmate, parcă cioburi, îmi agață de suflet, totuși tânăr, stele. Cine!? Trecut-au vremuri, parcă ieri, speranța de acum era atunci tactilă. Și greu apasă asta, la o jumătate de veac, ființa. Se acordează vioara amintirii. Iar dacă vreau să știu e fiindcă pot și, secate ploi îmi macină nisipul vocilor, cândva priponite de vârful degetelor mâinii stângi. Pentru că petrec și astăzi dintr-o glorie veche de peste douăzeci de ani. Refuz cu obstinație să renunț a mă bucura!