Poem nocturn

Îmi scrie luna-n locul tău, chiar dacă-i jumătate. Și doar contrastul negru-gri, din jur, mă mai abate de la figura ei de blând copil, dar curajos, în noapte, cum singură doar ști-a fi, chiar făr-a ști de toate. Și plâng din cer, copile, cu lacrimi ca de stele mari, dar totuși căzătoare. Sunt putrede-n trecut, iluzii care m-au făcut chiar să te am pe tine. Am învățat mai de curând că nu orice-ngropare este moarte. Deci dacii nu erau departe, prin chefuri la înmormântare și faraonii au știut de ce o dată cu fiecare din ei, mormântul trebuia să primească și soața. Macabru, poate, dar frumos într-o esență mediocră. Știu, sigur, poate mai demult, mai devreme, înainte de a-mi scrie cu luna, am devenit și circumspect și, oarecum sarcastic. Dintr-un adânc de nepătruns al sufletului, monstrul însuși poate fi doar o petală-n ram, o boare sau o rouă de primăvară, iubitoare de viață, iubitoare de iubire!