Stare, resursă, spirit

Bogat, plămânul secundei. Către miezul crud, al nopții, apneic. Oferă cu eleganță, grația amintirilor. Copilului care n-aș mai putea să fiu, în zilele noastre. Pretențios, argumentul totuși, se refuză pe sine. Tot astfel, deși fericit, în mine însumi sunt tăcut. Momentul acela, ca de reculegere. Nu stropesc în nici un jur de lacrimi. Nu spun că doare. Doar că simt. Și, cupola lui Blaga, tot mai incompletă. În proxima vecinătate a vremii. Oricât de mult contemporan, timpul devine doar paradoxul de a fi fost! Dar eu iubesc toate astea!