Oh, ce noaaapte de vis!

Aceasta a fost exclamaţia fetiţei mele. Eram în munţi, pe serpentine. Ea dormise până atunci. Aproape miezul nopţii. Dar ningea chiar feeric. Priveliştea, fie ea şi de basm, ne ţintuise crispaţi în spatele centurilor de siguranţă, muţi. Iarna a redevenit prietenoasă, creştină deplin, în clipa aceea. Zăpada ne-a stins, prin atingerea ei, cu clipocitul surd de sub picioare, eminenta nevroză a drumului, la toţi. Apoi emoţia sărbătorilor s-a înfruptat din mine cu ciuda străvezie din urmă cu mai puţin de 50 de km. Anoste vacanţe fără zăpadă.
Ce frumos ştim, uneori, oamenii, să ne creem propriile bucurii. Brădet luminat, întuneric de sticlă, cetină sură, fulguieşte în suflet!
Iar visul nu se termină aici. Ca o remuşcare, timpul pierdut, ca o binecuvântare acceptarea uitării. Mai presus de iertare, puterea. (şi chiar ar fi fost locul să o scriu cu majusculă)
Din patima poetului, colindul! Florile sunt dalbe, leru-i ler.
Mă rog la anotimpul acesta să rămânem cuminţi şi, cum îmi plăcea din şcoală să spun, cu minte, mai mult decât geruiţi în tenebroase igloo-uri ale răzbunării.
Trupul şi timpul se bat pe tributul ridicat personalităţii, sinelui, genei de caracter,... educaţie!
Pădurea noastră ştie, te voi iubi jderuţă, cu sălbăticie, până la lacrimi şi prin ele!
La mulţi şi fericiţi ani!