Sfetnicul neputincios dar credincios de la Curte

Porţile se topesc în mijlocul deşertului. Nisipul greu troieneşte până la mânere. Toată curtea are o singură culoare, de praf incert ca volum şi cantitate. Păşesc o cronologie a iertării în câteva capitole. Amintirea sfidează întunericul cast. Despre care nu aş fi vrut să ştiu. Ca şi despre multe altele. Dar mai înainte, sigur ar fi trebuit eu să vreau. Şi să ştiu? Mă încântă nimicuri goale la cetate iar lespezile prăfuite mă stârnesc la decompensări prin veselie. Ruina mea se revoltă ca un nonsens atribuit sorţii. Şi nu mi-e teamă ca să mint dar groază mi-e să nu pot da din mine adevărul aşa cum eu îl percep, pentru mine. E pur şi simplu fizic. Iubirea noastră...!