Dimineaţa devreme

Gânduri fugare în liniştea spartă de aerul rece şi aproape captiv prin fereastra deschisă a inimii mele. Cineva, sunt singurul care deja nu mai doarme, ronţăie, parcă încercând să o facă tacticos, un fruct, de data aceasta, poate de această unică dată, nu oprit, din vasul întins, ca de arama pe faţă a clepsidrei potrivnice unora şi nu acelora care au mai iertat şi-n alte dăţi greşin la fel, chiar dacă nu au reuşit întru totul să uite. Se macină timpul într-o iarnă prea blândă. Aştept primăvara.
Copilul nemulţumit că i se va spune Săftica, tremură totuşi de emoţia celebrităţii sale precoce.
Ritmul Îngerului dădu bătăi de cap custodelui clandestin. Fără urmări. Apoi răutăcioase confesiuni. Şi urgenţa aceasta. Să nu te implici, să nu plângi, să nu crezi în telepatie, nu acum! Idei disparate în iluzia templului cu trepte reci de după o apă a sâmbetei. Dincolo de singurătate, ca o fabulă. Şi din nou liniştea. Acum ca o pacoste, iar ca o extrasistolă. Mi-e teamă să vorbesc de parcă aş putea cândva să nu mai pot şi tocmai atunci să vreau să îţi termin un început dacă nu vulcanic, măcar eruptiv. Această mâncărime de limbă simt că mă va costa destul încât să trebuiască de azi să strângcureaua ca să pot plăti. Te iubesc!
Abia aştept să ne întoarcem la ale noastre. Vom desena iar pereţi copilăroşi de vise şi transpiraţi de lacrima dorinţei. Culori de joacă vom arunca în constelaţii pe tavan. Însă cei mici ne vor aduce tiptil cu picioarele pe pământ iar tu le vei mulţumi că scăpaşi, eu le voi mulţumi că ne primeşti cu Mika în casă. Aşa vruse ea să îl cheme pe puiul de câine, trebuie să fie galben şi să fie o ea nu un el.
Am prins ideea cu susţinerea colţului de pâine la mine. Tu doar ca să fie băiat. Eu mă voi hrăni duminica asta cu pizza.