Naveta ca o temporizare

Mă apropii cu grijă. Poate eu am greşit la început, încercând tropăind să mă fac sau să par mai convingător. Cu toate lucrurile de care mă entuziasmez fac la fel. Apoi fiinţa ca un vulcan. În cele din urmă o bătălie câştigată chiar împotriva tuturor. Gloria, dincolo de palmares, ca un viciu, măcar uneori, de mândrie şi egoism, se cramponează în iluzia permanenţei, de această unică dată, pur şi nu tocmai simplu. Pentru că iubirea îi învinovăţeşte singură, nu pe cei care fug de ea, care nu i-au aparţinut niciodată, ci doar pe o parte dintre cei care şuntează dorinţa, luxează voit adevărul şi nu ştiu să plângă pentru propriile greşeli, iertând măcar din doi în trei pe ale altora. Te podideşte graba uneori şi mila celuilalt e doar un zâmbet discret în colţul umed dulceag al gurii rubinii. Nu aş avea curajul să numesc sentiment, mila. E, mai degrabă o evaluare prin degradare. Nu vreau să fiu cinic. Mai ales că am spus că nu aş avea curajul. Adică un condiţional obtativ. Aceasta deci în condiţia dată prin care nu ar fi să se manifeste faţă de mine. Altfel este un sentiment, unul frumos şi cald, singurul de care nu am nevoie.
Poezia ca o hiperbolă caustică a existenţei, ca un deziderat al neputinţei. Parcă din nou prea crud. Elegia vieţii ca o perfecţiune, cu multă iubire.