Bunul meu prieten Popescu, îl numeşte deja Parcul Vieţii. Dar nici nu a apucat să îl vadă. Şi sora mamei, la un moment dat mă întreba dacă m-am mutat în parc, pentru că de câte ori vorbeam la telefon, eram în parc, veneam sau mergeam către parc. Vara ne prindea şi miezul nopţii plimbându-ne. Acum e puţin cam rece şi ghindocul nu e încă adaptat dar tot am petrecut la amiază vreo patru ore şi seara din nou aproape două dând ocol pe aleile de-acum familiare. Puiul tatii priveşte de sus în mare parte traseul, cocoţat confortabil pe gâtul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu