Memento

Sufletul meu se destramă ca iluzia nopţii în taină. Mi-e frică de tine povară a regretului crud că o iarnă întreagă te-am băut dintr-o cană de tablă, încălzită în grabă la focul mocnit al disperării de-a nu fi singur. Mare greşeală! Amurgul e tandru, dar zorile mute fac viaţa s-asculte de omul cu minte. Servus fierbinte, fecioară din scripte! S-arunce cu stânca, primul din noi care aude că celălalt minte. Adio morminte de sfinţi în cuvinte. Sunt liber să vreau şi, nu mi-e totuna dacă aleg vara furtuna sau toamna cultura. Fii tu însăţi şi nu îmi răspunde nici de această unică dată, când poate cineva se aşteaptă să fii deja moartă. Nu da la moară apă, nu încerca să pari mai deşteaptă, pentru cei care doar asta aşteaptă, cu neamul tău să te vadă în groapă.