Grija binelui

Supleţea fasciculară a (re)sentimentului crud, oarecum părtinitoare cu sinele, atinge aproape caustic noua dezordine intransigentă a visului. Un astru mental ca reprezentare pentru plimbările lungi, de mână, în parc. Sau pentru, mai puţin practică, ideea de supremaţie asupra groazei de singurătate. Atât de superficial pe cât de neverosimil. Şi gândul cabrează, în nevolnicia lipsei de expresie, o inerţie potentă doar, aproape paradoxal, prin expectativă! Mâine-le rămâne în urma risipei, ca o iscoadă taciturnă.