DOAR SĂ POT DUCE

Îmi crapă buza de iubire. Şi mă doare prea multă nepăsarea apăsând umerii mei, fiindcă trebuie să pară, să  se vadă aşa cum niciodată n-am fost eu. Doar timpul! Agăţat de marginea lui, mă rog la un Dumnezeu care să-mi dăruiască visul înapoi. Şi teamă-mi e că par disperat. Sau poate că sunt şi încă nu am aflat că se şi vede. Dar nu e prea mult şi e, atât de pur şi simplu, evident, pentru că am avut, am pierdut, iar acum vreau din nou să am. Grotesc, momentul îmi râde în faţă şi îmi aduc, aproape sfios, aminte că,am primit de fiecare dată, ce am cerut şi mult peste asta.