INIMA CRINULUI SAU SUFLETUL VIORII

Sunt nestematul trunchi al gloriosului acest acum. Mi-e frică de lumină-n întuneric. Am ochiul format şi gândul meu spart revede fiecare clipă de risipă. Eşti martorul gol al iluziei fade. Mi-e inima grea de praful din ceaţă. Aştept contopirea din mine cu spaţiul şi el se-ncadrează vulnerabil în eu. E vina minciunii şi patima crede, sunt urletul mut al şopârlei când moare. Dar port în mine tâlc de căprioare. Şi toate cărţile se încăpăţânează să se împrăştie pe faţă ca un deziderat la paguba din viaţă. Căci n-am ştiut, sau n-aş fi vrut să ştiu nimic din cât ţin minte şi sunt viu. E atât de târziu. Eşti atât de frumoasă. Atât de dincolo de tine, de adânc, de înalt, de departe de cel care sunt!