E viaţa reală

Se aleargă pe sine, gândul rupt şi umblă despuiate, într-un crepuscul vinovat, rânduri cu picioarele goale, peste cioburi de imagine. Aşa cred eu că s-a născut fericirea. În marginea pădurii, pe drumul dimineţii reci, la poalele muntelui. Poate că verde a fost întâi. Sau, parcă cerul. Sunetul şoptit al izvorului promis. Respiraţiile noastre accelerate de aleea întreruptă în liniştea ei doar de trunchiuri smulse de o furtună parcă din alte timpuri. Şi ochii tăi! Iar acum universul gravitează pentru mine, în jurul tău. Ca o semantică a firii, lumina se cramponează privirii celui care sunt, ca roiul de matcă, în conceptul larg şi deplin al fiinţei de tine. Adorato!