Aş vrea să vină cineva. De nicăieri. Să îmi taie aripile pline doldora de nămol. Penrtru că, atât de mult te iubesc, încât imaginez, halucinant aproape, că aripile, pe care ai putea doar tu singură să mi le creşti la loc, sunt cu mult mai mari şi mai bune. Din tot adâncul meu simt asta. Şi apoi, ca un bolovan mânjit de pământ şi de soare, mă opintesc în firul subţire de apă curgătoare, al vieţii, al destinului sau sorţii. Mă răcoresc şi limpede şi dulce. Dar, parcă fără măsură, mă uită Dumnezeu acolo. Şi, ca o ironie, bălteşte sensul crispat pe o albie fantasmagorică. Sunt restul de plată la timpul trecut. Eşti tot ce aş fi vrut să mi se fie vreodată.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu