Viaţa ca o răsplată

Un drum frumos, oarecum. Dar şi puţin cam întortochiat. Nimic de renegat. Perseverenţă şi răbdare, înţelepciune în cele din urmă, iar toate acestea versus ipocrizie. Caut încă, spre marea mea ruşine la patruzeci de ani, înţelesul concret al unui răspuns pertinent la o întrebare samavolnic de simplă: cum? Toate nimicurile care îmi macină cotidianul, efectiv nu mă pot atinge. Doar mă consum şi, probabil nu pentru mult timp de acum înainte. Sunt lipsit de scrupule când vine vorba de sacrificu. Mă doare în dreptul celui asemeni mie dar nu am nici un strop de compasiune sau, măcar condescendenţă faţă de victime ale spectrului vinovat din acest sistem de valori. Nu mă minţi pe mine, nu mie îmi faci acest rău, pentru că eu l-aş accepta dacă l-aş şti. Ţie îţi faci acest rău, pentru că nu vei găsi vreo scuză, pentru că nu vei putea să te ierţi. Şi cum se face de le ştiu eu pe toate*? Poate sunt vreun medium. Dar dacă nu sunt, am ajuns aproape sigur, la nivelul de conştiinţă care să îmi permită, dacă nu pot ignora ceea ce se vrea a-mi fi potrivnic, să văd soluţia care depinde de mine în contextul nuvelistic al scopului final. Şi, în plus, eu cred în dreptate, în echitate divină, în soartă!