Grandomania ca nadă

Sunt perfect. Recunosc adeseori asta în minte. Dar mă refer la orice altceva înafară de fizicul meu. E o poveste interioară. Este, pur şi aproape foarte simplu, vorba despre ceea ce simt. Nu m-am ferit să recunosc pe litere un viciu, deoarece nu mă tem de o judecată pe bază de argumente. Dacă regret ceva din ce am făcut, atunci este vorba despre faptul că nu voi reuşi să mai mănânc vreo pizza fără să îmi amintesc şi cât de slab am fost în acea zi de primăvară, parcă miercuri, martie 11. Şi doliul acelei zile, cu un întreg bulevard bucureştean la dispoziţie, este mai neîmpăcat decât joi 10 aprilie 2007 când mama lui a decis să ucidă primul meu născut. Era însă vorba aici, despre cu totul altceva. Eu nu aş face un lucru despre care să am cunoştinţă, chiar sub formă de bănuială, că ar face cuiva o cât de mică neplăcere, doar de dragul de a face ael rău. Nu pot! De aceea consider că sunt perfect. Dacă ar gândi, evident imposibil, toţi ca mine, ne-am face mult mai puţin rău unii altora. Şi nici aici nu sunt pe deplin satisfăcut că am ajuns. Inima îndrăgostită a fiinţei mele, trece, la modul absolut patetic, printr-o penitenţă lacrimogenă. A sângerat sufletul în mine, suflet de vioară, când am reuşit să adorm un vis măcelărit de crampe şi orgolii. Şi m-am făcut că mint, dorind să nu îmi pese. Această frustă rană a eu-lui strivit prin crasă lipsa de comunicare e prost disimulată în ceea ce pare că îmi doresc cel mai mult. Şi da, aici e bine c-am ajuns!