Dialogul clandestin

Noţiunea penumbrei se aplică şi în contextul fizic al miezului de zi. Cum eşti? Nu pot vorbi pentru că mă priveşte! Şi contează? Totuşi, dacă aş avea ID-ul tău de net sau o adresă mail, ar vedea şi asta? Dacă am grijă, nu! Iată-mă! ...Şi aş putea continua cu rânduri care s-ar citi cursiv în cel puţin o jumătate de oră. Din fizionomie, din maseteri aproape contorsionaţi, din gestul de a feri faţa atunci când sunetul nu scapă tocmai pentru că îmi este atât de familiar tonul minciunii, încât pot lesne a fi acuzat sau blamat, mai exact, pentru paranoia. Apoi, prin viu grai, autodenunţul: mi s-a confirmat. Sunt vinovat de a nu o face mare şi tare atunci când vreau să mi-o trag. Ce ruşine! Sau, nu neapărat. Am dovedit că se poate şi altfel. Nu mi se poate reproşa că am refuzat asta, în primul rând pentru că nu mi s-a cerut, iar apoi, dacă ar veni vorba de orgoliu, ar trebui, cred eu, să mă satur de ceea ce pretind, absolut îndreptăţit şi, culmea, nu îmi lipsea până să mă leg singur la cap, iar pe urmă, mai exact, în cele din urmă, ca un nou început, aş putea face să se ivească cel despre care susţin eu că sunt. Dar eu, tocmai de aceea TE IUBESC, pentru că ştiu că pot să te conving să fii cea care vreau să mi se fie, tot cam atât de uşor pe cât ţi-a fost să afli că pot să-ţi fiu ce vrei să ţi se fie!