Refuzul vinovat

Eu mint pentru tine. O mint pe mama. Iar tu mă consideri prea tâmpit ca să pot înţelege felul tău de a fi. Nu e asta! Nu ţi-am cerut să fii într-un anumit fel pentru mine. Probabil scuza ta pentru faptul că îmi ascunzi, fără să recunoşti, că mă minţi de fapt, scuza ta, spuneam, este probabil că îţi e teamă de reacţia mea. Nici asta nu e. La început nu îţi dădeai seama. Acum s-au adunat prea multe, asta cred şi, au legătură cu faptul că am avut de la început dreptate. Nu poţi efectiv înţelege cum, dar percepi şi tu cumva că efectiv simt. Şi, aş putea să te învăţ. Dar nu cred că vrei. S-ar prea putea să nu-ţi pese. Şi totuşi, chiar dacă ai putea la un momentdat să accepţi, convingerea mea e că nu ai vrea, că  nu vei face nimic, nu vei schimba nimic pentru că e în firea ta. Te minţi pe tine dacă, apreciezi din toate, că ar putea fi vina mea. Greşesc în multe feluri dar nu ai nici un argument pentru care mă minţi pe mine. Dacă eu te voi minţi pe tine, nu voi mai fi eu. Nici nu îţi va părea prea grav dar ştiu de ce: nu vei cunoaşte niciodată efectele unei astfel de metamorfoze. Paradoxal va fi că, fără să fii în cunoştinţă de cauză, va trebui să îţi asumi. Iar eu voi râde în sinea mea. Pentru că atunci nu va mai conta ...pentru mine. Şi acum să îţi arăt cât este de simplu! Dacă vreau pentru că trebuie, nu mă prea rog de tine. Nu mie, ţie atunci îţi va fi greu. Dar nu ar trebui să mă refuzi într-un astfel de moment, pentru că eu am deja toate motivele tale pentru care o faci. Iar când te rog, e simplu, poţi refuza dacă rezişti. Adevărul este întotdeauna numai unul singur. Iar dacă se spune în multe moduri, deja se ticluieşte o minciună. Iar venind de la tine către mine, este, deocamdată doar incorect! Îmi e greu să accept, dar inima mea refuză a bate altfel, dacă nu mă poţi iubi  măcar nu mă mai minţi, nu îmi mai ascunde adevărul. Încă te rog! Altfel devine foarte simplu, simt şi nu spui, probez şi ...nu mai am nimic de pierdut!