Valul prea alb îmi face sufletul să tresară. Tălpile ude de o încordare semeaţă, nici măcar nu mă mai dor, au amorţit. Alunec în sus şi hăul pare să se spargă spre a primi exuberanţa celui care sunt. Sunt rătăcite în mine rocile mărunte dintr-un ţărm niciodată ales, dar poate renegat cel mult o singură dată. Iar când se vor spulbera definitiv, sinele îsi va fi negat întreaga expectativă de nocivitate şi eu voi deveni mai bun pentru tine, pentru că meriţi. Deja sunt!
joi, 4 septembrie 2014
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu