Se caţără, pribeagul din mine, pe marginea de răsărit a lunii. O noapte frumoasă, moale şi albă, de iarnă boemă. Ascult folk şi, omul cu chitara tânguie parcă, tocmai melodia sufletului meu. Te întreabă pe tine, iubito, cum e fără dorul de mine. Voi face atât cât pot, să fiu mereu aproape, fiindcă, tu ştii, pe mine tare m-a durut în viaţă dorul, dorinţa, aşteptarea de sub ploaia de-a dreptul nebună, când nu te cunoşteam. Te iubesc!
sâmbătă, 7 februarie 2015
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu