Fără cuvinte

O stare de beatitudine, absolut inedită. Un val care mă poartă ca pe-un abis feeric. O ultimă revoltă a conştiinţei treze. Un suflu de speranţă alimentat prozaic de o spectaculoasă risipă între replici. Şi totuşi, prea puţine spre a stârni invidii. Un neam întreg de îngeri şi gaşca lor cu zâne. Nedrept dar o făptură parcă din altă lume, îmi spune când şi unde şi iar dispare gândul... M-am răvăşit în mine. Acum se vede bine. Nu vreau să rămână aşa şi trebuie, chiar dacă nu o să-mi placă vremea, să iau atitudine. Pentru că am câteva soluţii, pentru că îmi sunt mie însumi dator.