Uit haiducie, plătesc uitare

Iubita mea, încă nu sunt în stare, să-ncep cu tine a-nvăţa, că doare să-mi ţin sufletul fără de chei. Şi corzile viorii sunt hâite după un timp în care nici arcuşul nu a avut sacâz şi, nici ţiganul n-a mai vrut sau n-a putut, săracul, să o scoată, o vreme, din toc, sau cum s-o fi numind suportul agăţat de el în cui, parcă pentru tot postul şi pentru toate miercurile şi vinerile de peste an. Nu mai sunt nunţi în lumea asta, până la nunta noastră? Şi nimănui nu ar putea să-i pese dacă nu-ţi pasă ţie, chip divin! E vina mea că m-am îndrăgostit prosteşte încă de când, hoinar, orbeşte, NU m-am uitat la timpul care trece. Şi poate ar fi trebuit să vreau să mi te-ncerc, o perioadă încă, sub auspiciile celui care-ncepusem să devin. Sau, cum ţi-am spus, în numeroase rânduri, să am puterea, poate ar fi trebuit, de a rămâne un indiferent în teza acestei relaţii de ...tocat nervi. Dar am crezut că nu voi scrie asta. Şi-am mai crezut că nu am ce să pierd.Un artefact, gândirii tributare prea risipitei vieţi până la tine. Atât de multă dragoste încape într-un nimic vidat până la os, încât, în mine, au îngenunchiat orgolii, cu titlu de principii până să te cunosc. Şi cum să uit acest control de sine, spunând acum că n-am nimic să pierd? Eşti visul creştin şi, milos îmi e timpul dat să te ştiu, să îmi fii lângă mine. Sunt, din nou vinovat, de-a nu fi-nţeles până astăzi, de a nu fi găsit corespondent în viaţa noastră de cuplu, pentru trecut. Acum îl am şi el se numeşte creanţă. Dar hai să facem, împreună, un pact şi, după,ce vom fi plătit, de-ar însemna să lăcrimăm până la sânge poate, să bandajăm altoiul firii noastre pe o tulpină viguroasă a-ntregii păduri, visată cândva în copilărie, la fel!