Crâmpeie de an!

Privesc în gol la propriul meu orgoliu. Şi sentimentul tern al copleşirii, sfărâmă iluzia mizeră a dreptăţii. Concep din picături sărate, cumva prelinse printre gene, un eşafod al vremii inutile, în care n-am ştiut de tine. Mi-e teamă totuşi să privesc risipa ca pe un lucru samavolnic intricat distanţei dintre noi. Ar însemna că nu am fost în stare să învăţ nimic până acum. Ar însemna să nu mai ştiu, pe de-altă parte, că mă doare... Iar tu nu pari a fi întru deplinătatea sensului, croită a mă-nvăţa ce poate, într-adevăr, ar trebui să ştiu. Sunt mâine şi, fiorul pare de când lumea. Cresc nişte biete clipe drept aripi peste ochii mei. Un tunet surd încătuşează tăcerea drumului pe care vin. Cred, sincer, că am vrut să sper că acest Moş Crăciun există! Iar cine-a păcălit copilul din mine, cu asta, vreodată, s-a păcălit atât de crunt pe sine, încât nu o va recunoaşte-n veci! Îmi este, pur şi simplu greu, să nu mai cer din toate o fărâmă. Te visez şi sigur asta va rămâne numai pentru mine!