Şi foarte bine ştiu că nu e doar o părere. Sunetul baroc al evoluţiei de până acum, îmi cristalizează convingerea că aşa e cel mai bine. Voi memora acest moment ca pe un vârf de ascensiune al conştiinţei de sine. Dar, pentru că, pur şi simplu nu mi se pare firesc să pară mai pretenţioasă exprimarea, decât eu însumi îi simt conotaţia acestei trăiri, voi reveni cu o cvasi definiţie exhaustivă. Corect, aşa ceva nu există! Dacă totuşi s-ar întâmpla să nu cred astfel, ar fi mult mai simplu. Totul se reduce la sentimentul clandestin aproape, de responsabilitate. Adică, pe scurt, toată tevatura, pentru că
NOUĂ NE PASĂ!
Aşa am învăşat să ne apropiem unul de altul. Ne cunoaştem şi atunci când nu recunoaştem asta despre noi înşine, fiecare în parte sau împreună. Ea mă citeşte pe mine, îmi intuieşte gândurile, eu îi simt stările şi încerc să îi anticipez dorinţele. Chiar dacă nu reuşesc întotdeauna, mi-o doresc şi deja contează destul şi pentru ea. Când are motive de tristeţe, eu sunt revoltat dar mă mobilizez iar scopul meu devine acela de a distruge cu orice preţ acest tip de motive. Sufletul meu este acasă în această relaţie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu