Joc un meci cumplit cu toamna din mine. Nici măcar nu cunosc vreun truc. Dar vreau să intru cu bocancii, tropăind, în miezul acestei realităţi. Şi mă abţin aici să calific prezentul, după sentimentul tot mai energic şi, parcă de o simplă unicitate, cotropindu-mă. Aştept intervalul de piatră să cadă. Între stropii de cer aşternuţi pe nerăbdarea pornirii, iubesc definiţia acestui anotimp. Mă alint pe ritmul baladei din sufletul de vioară al mult prea de curând sfârşitei legende. Şi pasul meu măsoară speranţa, iar ochiul meu numără clipele cernute până acasă. Sunt printre nori, sau, mai exact, din nori, o ceaţă deasă şi rece, peste visurile mele de o duritate sofisticată. Totuşi, diamantul sorţii îşi şlefuieşte astfel perspectiva. Iar dacă totul pare în jur lipsit de noroc, e fiindcă însăşi teama se defineşte criptic din instrumentele care îmi sunt mie la îndemână. Se pierd foneme rigide ale noţiunii de timp. Nici tensiunea nu îşi mai are cuantificare. Mi-e de-a dreptul lene să mă opresc. O inerţie a instinctului. Cuvânt răguşit al imboldului către dreptate.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu