În aer pluteşte un iz de zăpadă

E lupta mea surdă. Când timpul presează pe gândul de-a face, se amestecă ură şi sete de plâns. Vreau astăzi, acum, în clipa prezentului dat cu dezinvoltură risipei. Şi nu se întâmplă! Acest fapt mă doare. Dar e bine să simt, pentru că poate, dacă nu dau uitării, voi avea în curând o soluţie practică. Dreptatea, care nu e a mea, nu are apartenenţă la nici o Instanţă, în naivitatea mea poate, cred, va învinge. Nimic altceva nu cer de la nimeni. Mi-e dor de argumentul divin prin care, de fiecare dată am putut să afirm că bine a fost sau era precum deja am spus. Nu am voie să plec urechea la tânguitul diform, schimonosit de soartă şi care cere milă, îndurare. Nu am nici un motiv să o fac. Îmi este parcă, totuşi, acum, destul de groază de lipsa mea forţată de implicare. Unde voi găsi putere să trec peste instinctul de conservare şi să bat cu toată convingerea la uşa destinului creponat de încercări, de vise, de arbitrariul alegerilor toate? În mine, în adâncul fiinţei şi mai presus de atât, în sensul însuşi al existenţei responsabile. Pentru că NIMIC nu stăvileşte natura liberă din care ne naştem. Copilul meu are dreptul să ştie că mie îmi pasă. Minte făptura cu mintea bolnavă, căreia din păcate trebuie încă să îi mai spună mamă. Blochează şi asta, târâtură infectă!