Regula adaptării

Comunicarea, ca un deziderat aproape religios, al vieţii sociale, suprimă esenţa scopului, din nevoia sau din samavolnicia emitentului de a cabra realităţii pe care, el însuşi ca receptor, nu o poate înţelege. Surogat al lipsei vădite de capacitate, revolta petiţionară se înscrie la modul absolut populist, între mrejele libertinajului sensibil abject, al unui timp reprobabil. Să mă consider mut ar fi, pentru mine, mai dureros decât însăşi gravitatea prostiei, dar să mă manifest ca atare, într-un context de secretomanie copilăros de naturală sau din lipsa de încredere în puterea celuilalt de a percepe, devine sadism. Plus consideraţia în proprii ochi pentru valorizarea sinelui. Iar dacă nu am ce discuta şi totuşi atât de multe lucruri au rămas nespuse, când ocolesc adevărul şi las majoritatea întrebărilor orfane de răspuns, este şi pentru că nu se învaţă prea bine în şcoli despre aceste lucruri, dar locul meu nu s-ar fi vrut aici! Oricât de repede şi chiar oricât de mult aş fi iubit, la vârsta mea sunt mândru a nu îmi reproşa mai nimic din ce-am făcut şi-aş fi putut să nu şi, mai nimic din ce nu am făcut şi-aş fi putut să da.