Când firea omului se mai poate spera a fi educată, acela se cheamă copil. Mă doare mintea şi, nu doar pentru că o am. Nu suport poate să nu ştiu, dar se numeşte minciună. Tot răul care macină liniştea sadică a existenţei dintre noi, creează, cel puţin o realitate paralelă. Ca un vid într-un univers îngust şi mut. Vorbele mele plâng înfundat. Mi-e dor de tine, când îmi spuneai ţigan cu suflet de vioară. Când îţi plângeam pe umăr şi, vroiam mai repede să sângerez, decât să stau fără cea care erai, fiindcă te alungasem în cuvinte grele dar, gândul meu şi inima se topeau după plecarea ta. Mai dă-mi un semn care să mă lege de vremea aceea. Visez încă la cănile noastre de cafea, fierbinte, cu spumă, cu zahăr mult şi lapte, cu îngheţată de ciocolată sau de vanilie, deasupra. Prin numele poetului roman, descifram ura pentru ipocrizia umană, pentru sângele rece al înşelăciunii, pentru lipsa de verticalitate, pentru elasticitatea coloanei vertebrale într-un caracter apriori compromis prieteniei. De aceea nu a fost baladă, iar enigma nu era a Otiliei, la vremea amintită! Până la urmă e o boală!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu