Din plin, cu dorinţă

Visez la un timp oricum stând să vină. Din răsputeri imaginez cum va fi să fie. Şi nu de acum, de cu mult înainte de a fi previzibil. Trebuie doar să aşez câteva piese unde le e locul şi jocul stupid până la urmă, se va fi terminat cu un singur câştigător. Iar dacă îmi cunosc performanţele, nu înseamnă că sunt obligat să acord clemenţă coparticipării anonime. Mi-e puţin empatic sentimentul emetic al unei victorii de care nu aveam nevoie. Totuşi se impune ca necesitate. Şi atunci, pare evident, cât timp nu am impus nimic, nu mi se poate atribui această culpă, Deasupra mea doar cerul şi, neapărat cu picioarele pe pământ. Într-un delir al frustrării, descătuşat, prin refularea, cel puţin de această dată, prea puţin sterilă. Pentru că, din păcate ştiu, mizeria din creierul lor nu mai poate fi curăţată, dar măcar vor supravieţui, cât vor mai avea tăria să suporte, cu mirosul şi gustul acesta, târându-şi vina prin consistenţa amorfă, putredă şi remanentă, a propriei existenţe.