Basmul din viaţă

Voi cuprinde cu braţele tale soarele şi voi fi atât de ipocrit încât ai să crezi că eu te-am ars cu lumina din cel care tocmai m-am descoperit prin cea care eşti. Aceasta este totuşi proba iubirii. Nici gândul, nici iluzia nu vor putea face mai puţin bine de atât. Pentru că toamna care a fost şi primăvara care va veni sunt amândouă definitiv sărace prin alăturarea iernii în care te ştiu. Din momentul Nostru, iubire, nu mai ştirbeşte nimic. Prin nimic înţeleg şi orice individ/ă, despre nimeni trebuie să avem consideraţie.
Pământul e curat iar anotimpul cere drumul ispitei ca bir dar birul deveni ispită iar drumul glorie. Deci iarna ajunse să cerşească la noi ISPITA GLORIEI sale. Sau patima. Doar asta.
Eşti frumoasă zi de dimineaţă, ca o împăcare cu gândul că ai terminat o noapte de poezie ca să începi iar şi iar poemul fierbinte, fără multe cuvinte, al copacului gol, cu rădăcinile ude; uşor tremurânde crengile vor să găsească în tine cerul suav al basmului în care să creadă orice copil, până devine bunic.
Voi acoperi aşteptarea cu privirea ta iar clipele se vor contopi în traficul sevei din toată pădurea prin viaţa noastră. Mi-e dor să mai scriu pueril, trăind oarecum la-ntâmplare şi nimeni să ştie că doare dar scriu numai azi despre tine şi valuri o mare îmi vine, mă acoperă cred despre tine, atât de frumos şi de bine, nu de ieri, nu de azi, peste mâine. Cuvintele vor ca să strige şi nici nu mai vor să se-audă, vorbele scrise se-apasă şi vor să nu se mai vadă, sărutul se termină parcă dorind niciodată să ştie. Cum să numesc altfel un soare, astru sau stea dar iubirea e sigur basmul real din viaţă.