Sensul din răbdare sau aşteptarea ca un deziderat

Nimic nu pluteşte doar la întâmplare. Mi-e uneori teamă dar uneori sper. Apoi înţelesul cuvântului gol se risipeşte din creierul meu în câteva mii de locaţii obscure. Am învăţat să gândesc în soluţii şi speţe. Din greşelile proprii fac neant de rutină. Sunt vulnerabil exact cu fiecare secundă în plus alocată iubirii. Trebuie să găsesc foarte repede un sinonim pentru asta, care să mă piardă mai puţin. Voi îmbrăca desigur iluzia în perne şi voi dormi curând în trenul gării mute de ploaie şi de întuneric. Sunt atât de sărac în anotimpul acesta încât nici chiar aversa rece nu mă face să par mai docil sau mai mândru de propria-mi găselniţă cu zidul pe drum al unui Manole confundat măcar pe jumătate cu jertfa şi unde Ana parcă n-ar mai fi vrut să vină dar vântul şi furtuna adus-o-au în loc s-o ţină. Trăiesc în Mănăstirea de la Argeş cu toate problemele vieţii şi sunt mai aproape de mântuire parcă, privind parcă doar, la somnul tău cu vise-n care luptă copila, iubirea, serviciul din gardă şi, de ce oare?, un titlu, un nume, un loc, o poveste!