Iertare

Despre credinţă mi-e uneori teamă să spun ce gândesc. De aceea, nu întreba sau o să te doară. Religia moare în mine încet deci numai de bine. Şi am marele tupeu să strig din tot sufletul meu că DUMNEZEU e mare şi mă iubeşte. Mă repet: părerea mea despre cel care sunt excelează prin lipsa cu desăvârşire a oricărei urme de modestie, dar, la fel ca tine, iubire, sunt lucid. Ne-om întâlni curând pe-un vers de cântec iar tu vei fi o aripă de înger în timp ce eu, vreun nor mai vânăt sau mai sur în cerul tău de vise. Şi vom pluti-mpreună, tu dragoste, eu zbor, tu lacrimă, eu dor, tu rugă, eu păcat. Dar simt că vreau şi trebuie să poţi să-mi dai această şansă, deci să mă ierţi mereu! Iar dacă într-un moment de panică sau rău înţeles cuvânt al meu, vei încerca şi tu să scapi, îmi pare rău pentru tine şi sincer, sper că nu este aceasta cea mai mare dezamăgire, dar deja e prea târziu, nu te las, nu mai poţi. Iartă-mă!
E frumos, e prea frumos la tine-n suflet şi fără tine a fost pustiu la mine-n gând!