Dezastrul în care nu am crezut

Căzut acum din creierul risipei, sunt. Şi NICIODATĂ nu mi-am văzut atât de repede, atât de crunt, în toată goliciunea ei, deznădejdea. Mai vulnerabil nu cred c-aş putea să fiu. Şi-mi este pur şi nu tocmai simplu, o teamă dementă că nici de data asta nu am învăţat nimic. Îmi contrez vehement ideea că puteam face altceva. Poate accept că am greşit dar nu cu toată fiinţa. Cert este că am fost sau sunt atât de sincer că a ajuns să mă doară. Dar mă desprind din propria mea stare şi copleşit de sentimentul dăruirii în van, revin în orb. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, e doar o depărtare şi încerc să mă adaptez. Nu voi nega faptul că e greu. Dar sunt un învingător. Chiar dacă doar un copil mai mare, ştiu că nu am dreptul să găsesc alt vinovat. Deci probabil pare că mă cam complac şi e grav. Acesta nu e nici scris, nici gând, ci doar o stare pe care o voi educa să devină trecătoare. De dragul iubirii de a iubi.