Îmi zguduie creierii, din rărunchi adormiţi,
Iluzia ternă că strivitul în dinţi
A tot ceea ce, ştiu bine, nu pot
Să înnghit, să adorm, să suport,
Mă calcă pe nervi!
În fapt îmi e dor să mai fiu liniştit,
Să cred, să acced către propriul meu mit,
În desfrâul benign al dorinţelor mele,
Pasiuni pătimaşe ale clipelor grele,
Uitate cândva, nu de mult, pe asfalt.
Şi vine la tine anotimpul copil,
Cu privirea în palme şi cu mersul umil
Să îţi ceară cumva socoteală
Pentru dâra prea rece dintr-o, încă zăpadă,
A tot ce se-aşterne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu