Acoperim în minte, cu lumea de afară, adverbul cantităţii. Şi ne dedăm la vremea pierzaniei în sine a gesturilor tandre de care-am fost legaţi. E toamna, din târzie, săracă şi obscură a chipului pedanţă, un anotimp bolnav. Am înfundat urechea copilului din mine, eu îl aud când ţipă, el nu, când vreau să-l cert. Mi s-a uscat pe faţă o geană încă stinsă. Am formulat dorinţe şi gândul mi s-a spart. Acum călesc orgolii pe sensul de căinţă din gluma gurii crude. Am vrut şi mi s-a dat!
sâmbătă, 28 noiembrie 2015
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu