Trădarea, minciuna, durerea

Acum ştiu Doamne, parcă prea bine totuşi, că sunt singur. E o criză de toată mizeria în suflet, nămol e în firea umană. Mi-e greu să nu mai pot avea încredere în oameni. Şi mi-e lene să mă prefac doar, că încă mă străduiesc să mă rabd. E de vină pământul că mă ţine. Nu gândesc aşa despre mine şi e persoana întâi fiindcă nu vreau încă să dau nume. Dar e puţin probabil să mai iubesc degeaba. Cu riscul de a fi devenit prea explicit deja de mult, nu voi mai arunca la porci, mărgăritare. Şi nu vreau să fiu trist, nu pot să cred că am cerşit răul care a fost, dar practic aşa s-a întâmplat. O tortură uşoară e blamul celor din jur. Partea mai grea, inposibilă, stă în frenezia dezamăgirii. Sunt rupt, sunt varză, sunt culpabil pentru toate astea. Doar fiindcă nu pot să mă eschivez de a fi sincer, până la sânge, până la lacrimi, când iubesc. De fiecare dată şi aproape mereu pe altcineva. Nu am numit aici statornicia dar nici vreun termen antitetic ei. Cu o singură excepţie şi, oricum acolo nu avea cum să fie iubre, eu nu am plecat niciodată. Oficial, prima dată am suferit cumplit. Apoi m-am considerat prevenit. În zadar toată luciditatea, din nou am greşit dar nu fiindcă sunt îndrăgostit ci numai pentru că sunt vinovat că nu m-am învăţat minte. Am avut şi timp şi loc de întors dar fie că eram prea încăpăţânat, fie Dumnezeu mă iubeşte atât de mult încât chiar mă lasă pe mine să aleg!